
,,In decembrie 1991, fica mea, Paula,
s-a imbolnavit grav, iar la putin timp
dupa aceea a intrat in coma. Am scris aceste pagini de-a lungul orelor
nesfarsite petrecute pe culoarele unui spital din Madrid si intr-o camera de hotel,
unde am vietuit mai multe luni, precum si langa patul ei, in casa din California ,
in vara si toamna anului 1992.”
In ciuda perioadei in care este scrisa cartea are si
momente amuzante, de o sinceritate care scoate la iveala o femeie puternica,
isteata, deosebita. Desi greu incercata, Isabel Allende isi pastreaza
optimismul si credinta ca ceva bun trebuie sa se intample. Asa cum ea insasi
marturiseste, in momentele cele mai grele stie ca va iesi soarele si pentru ea,
iar in mijlocul celei mai mari bucurii este constienta de faptul ca o asteapta
multa suferinta.
Autoarea povesteste si despre generatiile anterioare,
despre bunicul ei puternic si sigur pe el, despre bunica clarvazatoare, despre
stramosii de pe taramurile sud-americane. Cand este la marginea prapastiei, ea
stie ca spiritele bune ale acestora vor veni sa o ajute si sa-i usureze
suferinta.
Am retinut ca viata nu e niciodata asa cum te
astepti, si ca este plina de imperfectiuni si ca orice se intampla, se intampla
cu un scop. Am invatat ca indifferent de ce ai face si cum ai fi cei care tin
la tine raman mereu langa tine. Am mai retinut sau invatat ca amintirile te
definesc…
Acest roman mi-a trezit sentimente de admiratie
fata de Isabel Allende pentru viata pe care a avut-o, pentru ce a scris si
pentru implicarea ei in apararea drepturilor femeii. Mi-a trezit sentimente de
admiratie si fata de bunicul Isabelei care desi era un om dur si calculat era
intelegator si isi iubea familia, dar fata de acesta am avut si sentimente de
mila atunci cand Memé buncia Isabelei a murit.
Simteam parca un gol in stomac atunci cand Isabela
ii povestea Paulei despre sotul ei, Ernesto, care venea la ea la pat si ii
spunea ca o iubeste ; in
acelas timp imi parea rau pentru ea si sotul ei deoarece erau prea tineri dar
chiar si pentru mama ei, Isabel.
Citind acest roman mi-am adus aminte
de copilarie , de trasnaile pe care le faceam , de toti catelusii si pisicutele
pe care le duceam la mine acasa. Dar mi-am adus aminte si de momentele grele
din viata mea de exemplu atunci cand mi sa intamplat sa iubesc mult o persoana
si sa nu vreau sa o las sa plece; dar in acelas timp, ceea ce este foarte ciudat,
ar fi o alinare pentru mine sa stiu ca acea persoana nu mai trece prin
suferinta unei boli, ca in cazul acesta. Mi-am mai adus aminte de primul sarut
si de primul baiat l-am simpatizat gandindu-ma la momentele in care stateam pe
coridor si ma uitam la el fara sa spun nimanui de adevaratele mele sentimente.
Mi sa parut interesant faptul ca si-a
povestit viata ,cu absolut toate momentele sale. Mi sa mai parut interesant
nivelul social al femeilor din perioada copilariei si adolescentei Isabelei,
cum reuseau acestea sa se descurce in vermurile acelea.
Romanul “Paula” l-as compara cu “Enigma
Otiliei” deoarece este vorba tot despre viata unei femei cu intamplari care pot
exista si in viata reala sau chiar exista.
Tohaneanu Bianca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu