Paula de Isabel Allende

                       Romanul ,,Paula” a aparut in anul 1994 ,   este  o scrisoare a Isabelei Allende catre fica sa Paula care a intrat in coma in urma unei crize de porfirie in anul 1992.

      ,,In decembrie 1991, fica mea, Paula, s-a imbolnavit grav, iar la putin  timp dupa aceea a intrat in coma. Am scris aceste pagini de-a lungul orelor nesfarsite petrecute pe culoarele unui spital din Madrid si intr-o camera de hotel, unde am vietuit mai multe luni, precum si langa patul ei, in casa din California, in vara si toamna anului 1992.”

         Autoarea, Isabel Allende, este convinsa ca fiica sa va trece peste aceasta incercare si ii scrie o lunga scrisoare. Povestirea este intrerupta cand si cand de detalii despre starea Paulei, care intarzie sa se faca bine. Isabel reuseste sa puna in aceasta relatare toata dragostea, bunatatea si speranta pe care o mama le poate avea, pentru ca fiica sa aiba la trezire un punct din care sa-si reia viata.

        In ciuda perioadei in care este scrisa cartea are si momente amuzante, de o sinceritate care scoate  la iveala o femeie puternica, isteata, deosebita. Desi greu incercata, Isabel Allende isi pastreaza optimismul si credinta ca ceva bun trebuie sa se intample. Asa cum ea insasi marturiseste, in momentele cele mai grele stie ca va iesi soarele si pentru ea, iar in mijlocul celei mai mari bucurii este constienta de faptul ca o asteapta multa suferinta.

        Autoarea povesteste si despre generatiile anterioare, despre bunicul ei puternic si sigur pe el, despre bunica clarvazatoare, despre stramosii de pe taramurile sud-americane. Cand este la marginea prapastiei, ea stie ca spiritele bune ale acestora vor veni sa o ajute si sa-i usureze suferinta.

         Am retinut ca viata nu e niciodata asa cum te astepti, si ca este plina de imperfectiuni si ca orice se intampla, se intampla cu un scop. Am invatat ca indifferent de ce ai face si cum ai fi cei care tin la tine raman mereu langa tine. Am mai retinut sau invatat ca amintirile te definesc…

         

          Acest roman mi-a trezit sentimente de admiratie fata de Isabel Allende pentru viata pe care a avut-o, pentru ce a scris si pentru implicarea ei in apararea drepturilor femeii. Mi-a trezit sentimente de admiratie si fata de bunicul Isabelei care desi era un om dur si calculat era intelegator si isi iubea familia, dar fata de acesta am avut si sentimente de mila atunci cand Memé buncia Isabelei a murit.

          Simteam parca un gol in stomac atunci cand Isabela ii povestea Paulei despre sotul ei, Ernesto, care venea la ea la pat si ii spunea ca o iubeste ;  in acelas timp imi parea rau pentru ea si sotul ei deoarece erau prea tineri dar chiar si pentru mama ei, Isabel.

             Citind acest roman mi-am adus aminte de copilarie , de trasnaile pe care le faceam , de toti catelusii si pisicutele pe care le duceam la mine acasa. Dar mi-am adus aminte si de momentele grele din viata mea de exemplu atunci cand mi sa intamplat sa iubesc mult o persoana si sa nu vreau sa o las sa plece; dar in acelas timp, ceea ce este foarte ciudat, ar fi o alinare pentru mine sa stiu ca acea persoana nu mai trece prin suferinta unei boli, ca in cazul acesta. Mi-am mai adus aminte de primul sarut si de primul baiat l-am simpatizat gandindu-ma la momentele in care stateam pe coridor si ma uitam la el fara sa spun nimanui de adevaratele mele sentimente.

           Mi sa parut interesant faptul ca si-a povestit viata ,cu absolut toate momentele sale. Mi sa mai parut interesant nivelul social al femeilor din perioada copilariei si adolescentei Isabelei, cum reuseau acestea sa se descurce in vermurile acelea.

            Romanul “Paula” l-as compara cu “Enigma Otiliei” deoarece este vorba tot despre viata unei femei cu intamplari care pot exista si in viata reala sau chiar exista.

                                                                                                Tohaneanu Bianca