Jurnal de lectura - "Un veac de singurătate"

Un veac de singuratate

Gabriel García Márquez

       Publicat pentru prima dată în 1967, romanul "Un veac de singurătate" a fost cel care l-a consacrat pe autorul său, Gabriel García Márquez, ca fiind unul dintre maeştrii narativei contemporane, aducându-i în 1982 Premiul Nobel pentru literatură.

       Nu există nici timp, nici spaţiu. Generaţii, fapte, personaje se amestecă între ele. O epocă se suprapune cu cealaltă, visul se confundă cu realitatea, lucrurile evoluează şi, totuşi, nimic nu pare a se schimba. Totul se petrece la limita dintre tragic si comic, dintre viaţă si moarte.O lume extravagantă, pe cât de îndepartată de a noastră, pe atât de familiară, cuprinsă într-un vârtej de repere care se regasesc în toate amintirile, în toate istoriile marilor familii.

Totul începe în Macondo, un sat uitat de lume, înconjurat de mare şi de mlaştini, care se pare că deţin o forţă malefică, separând satul de civilizaţie. Întemeietorii acestuia sunt un grup de oameni rătăciţi, în frunte cu Jose Arcadio Buendia şi soţia sa Ursula, aceştia fiind şi primii Buendia faimoşi din ţinut. Pe parcursul anilor satul înfloreşte datorită ţiganilor, care aduc obiecte ciudate pe atunci, cum ar fi magneţii, lupa, un covor zburator,harti şi gheaţa.

De fiecare dată când aceştia vizitează orasul, Jose Arcadio intră în febra descoperirilor, îşi făce planuri şi se izolează de lume, încercând cu încăpaţânare să redescopere câte ceva. Atunci când în Macondo este trasă calea ferată, destinul satului se schimbă. Evenimente precum instalarea companiei bananiere vor aduce modernizarea. Apoi, încep ploile care dureaza neaşteptat de mult: "a plouat patru ani, unsprezece luni si două zile", timp în care se va transforma totul în canale pline de apă murdară şi mult noroi.

După ploaie urmează o perioadă nesfârşită de secetă iar oamenii încep să moara în număr tot mai mare si satul, devine din nou aproape pustiu ca la început, lipsit de culoare, rupt total de restul lumii.

"Primul din spiţă este legat de un copac si furnicile incep să se înfructe din ultimul" - Melchiade

Lecturând, aceasta cartea mi-a stârnit numeroase sentimente precum: tristeţe, ură dar şi dragoste. E o tristeţe enormă printre rânduri, cel puţin aşa mi s-a parut mie, iar ideea cu peştişorii de aur sau pergamentele din camera magică a lui Melchiade – care apărea doar în faţa Aurelianilor chiar şi după moarte – m-a înduioşat, nu ştiu de ce.

Îmi place stilul în care este scris, deşi m-au ameţit un pic personajele diferite din aceeaşi familie care purtau numele părinţilor lor – Aureliano sau Jose Arcadio. 

Ce m-a impresionat cel mai mult au fost ultimele pagini din carte, în care ultimul personaj rămas, Aureliano Babilonia, citind din pergamentele lui Melchiade unde era deja scrisă soarta lor, avea să şi-o afle şi pe a lui, dar care depindea si de soarta satului: “acea cetate a oglinzilor va fi ştearsă de vânt si alungată din memoria oamenilor în clipa în care Aureliano Babilonia va fi terminat descifrarea pergamentelor, şi că tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna şi avea să rămână pe veci de nerepetat, căci seminţiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dată a o doua şanşă pe pământ.”

       Personal aceasta carte nu mi-a provocat vreo amintire din experienţa proprie dar în schimb am invaţat că este foarte important ca oamenii să-şi aminteasca propria istorie, altfel, vor suferi pentru ea.

       Un veac de singurătate aş putea-o compara ca forma şi stil, din sfaturile primite cu Cartea nopţilor de Sylvie Germain, cuprinzând  scene din istoria Franţei, acoperind peste un secol şi trecând prin trei mari războaie la care a participat lumea franceză. Inspiraţia lui Aureliano când satul era invadat de insomnie “concepu formula prin care aveau să se apere luni de zile împotriva pierderii memoriei” scriind pe fiecare obiect denumirea lui, o pot compara cu inspiraţiile pe care le abordează simbolişti.

               În concluzie pot spune că mi-a placut această carte, si că aş dori sa o recitesc şi la o varsta mai inaintată. M-a impresionat faptul că a fost prezentat incă de la inceputurile satului Macondo pana la dispariţia lui.

"Trecutul nu e decât minciună, memoria nu are cale de întoarcere, orice primăvară trecută este irecuperabilă şi dragostea cea mai nebună şi mai statornică nu e decât un adevăr efemer."

"O singură clipă de împăcare este mai de preţ decât o viaţă întreagă de prietenie."

Şeitan Maria-Adelina